Crede și cercetează

Posted on 28 Martie, 2013

1


Pentru că soția mea nu încetează să mă susțină și încurajeze continuu în acest coșmar. Pentru că soția mea reușește să mă surprindă continuu prin forță și demnitate. Pentru că suntem împreună continuu. Am rugat-o să-mi dea voie să dezvălui un text scris de ea acum trei săptămâni unui grup de prieteni acum două săptămâni.

Image

Reeducarea familiei

Principalul element incriminator pentru mine, Marina Popovici, din dosarul penal în urma căruia vă scriu astăzi din pușcărie, este identificat în mod magistral în motivarea sentinței de recurs, la pagna 365, astfel: ”…este evident faptul că,… cel puțin prin prisma relațiilor familiale, cei doi fiind soți, este improbabil ca inculpata Popovici Marina să nu fi luat cunoștiință de planurile inculpatei Jianu”. Mai pe șleau, sunt condamnată pentru complicitate la abuz în serviciu (al doamnei Jianu) pentru că sunt soția soțului meu. (Vă reamintesc că prima dată când am cunoscut-o pe doamna Jianu a fost în sala de tribunal). E bine că au scris-o negru pe alb, altfel nu mă credea nimeni. Mi-am imaginat atunci că o condamnare la 5 ani cu executare este maximum răului care mi se poate întampla pentru că am un soț, nu?

Ei bine, nu. Sistemului penitenciar nu-i plac familiile. Deloc nu-i plac. Și atunci sistemul le îngroapă, le interzice, le distruge. Metodele sunt scrise în regulament și sunt agravate de „circumstanțe faptice obiective”, precum inexistența fondurilor la buget.

Regulamentul spune că, dacă sunt cuminte, pot avea vizite cu soțul meu în aceleași condiții ca orice altă vizită (4 pe lună). Se numesc “vorbitor penal”. Doar că, nefiind bani, în realitate vizitele “se dau” doar de Paște și de Crăciun. Cineva mai cinic ar spune “bine și așa”, doar suntem amândoi pușcăriași, nu? Om fi făcut noi ceva…

Tot regulamentul spune că avem dreptul la vizită “conjugală” de 2 ore, în intimitate, odată la 3 luni. Să mă aventurez să compar cu reglementările similare din UE, că tot suntem membri de atâția ani și vrem și noi “o țară ca afară”? Mai bine nu.

Și tot în regulament spune că ai voie acasă între 1 și 5 zile, în niște condiții speciale. Despre asta nu mai vorbesc pentru că pur și simplu nu se aprobă, orice ai face.

Deci vizitele conjugale, vorbitoare penale, nu sună chiar așa de rău, nu?

Realitatea este că s-au împlinit deja 8 luni de când suntem în închisoare, timp în care m-am văzut cu soțul meu 1 (una) dată, timp de 2 ore. Nu am avut nici măcar “vorbitorul” de Crăciun. Cam atâția bani dă sistemul pe menținerea familiei, a legăturii dintre soți. Sistemul nu-mi permite legal nici măcar să vorbesc la telefon cu soțul meu. Asta pentru că suntem căsătoriți de mulți ani, am crescut și educat copii care astăzi sunt „în câmpul muncii”, nu prin canale, și probabil merităm să fim pedepsiți și pentru asta. Dar știți până unde poate merge absurdul?

Fetițele vesele care se mărită în penitenciar cu băieți cu care s-au cunoscut prin corespondență penală, aflați și ei tot în pușcărie, au dreptul la “conjugală” o dată pe lună!

Și chiar dacă nu sunt căsătoriți, ei își fac “afaceri” și tot se întâlnesc cand vor. Sistemul funcționează pentru ei, “haladiții”, nu pentru o familie ca a noastră (lasă că am avut circumstanțe agravante și pentru că avem studii!).

La finalul unei astfel de experiențe și de “reeducări”, câte familii supraviețuiesc, câți oameni ies din pușcării însingurați definitiv, câte familii distruse multiplică și răspândesc, prin fiecare membru rănit, germenul răului în societate?

Reclame
Posted in: Uncategorized