Bucurie și încercări

Posted on 12 Aprilie, 2013

1


„Băă, cea mai a dracu pușcărie e aia care-ți place”

Oache Tâlharu’

Image

Frumoasă curtea interioară a mândrului Penitenciar Rahova din București. Pătrată, mărginită de alei late și solide pe care pot încăpea lejer camioanele-balenă care transportă materia primă în cele treizeci și ceva de pușcării din România: haladiții cu gura mare. Între alei și clădire copaci tineri și plini de curiozitate, gazon și gard viu mărunt, cum îi șade bine unei unități militare și de pedeapsă. Și mare curtea interioară. De-o parte biserica neașteptat de voluminoasă, bej-gri, cu aer stânjenit, cazon, pe dinafară. Tot neașteptat, dar viu colorată și decorată pe dinăuntru, poate primi lejer o sută cincizeci de dornici de iertare odată.

Față în față cu biserica o altă mândrie a locului: Clubul Central. Loc de reparație prin munca talentului aduce zilnic laolaltă douăzeci poate treizeci de truditori în sculptură, pictură, cenaclu literar, formație de muzică, de teatru. Cântăreți și participanți la concursuri de cultură foarte generală. Când cultura generală erupe peste o suta cincizeci de doritori pot asista. Într-un colț, la intrare, Biblioteca gingașă, dar viguroasă, unde săptămânal orice p.p.l.-eu (persoană privată de libertate) –  deținut – pușcăriaș poate împrumuta cărți. Chiar și-n engleză și germană. Și-n turcă. Unii deținuți sunt turci de-a dreptul.

Între Biserică și Clubul Central o grădină, culmea verde, organizată și îngrijită tot milităros: are pe alei și bănci pe care nu stă nimeni niciodată. Pe o latură a pătratului care este curtea interioară un șir de clădiri mici unde se adăpostesc modeste dar pline de vioiciune, bucătăria, spălătoria, magazinul central.

Magazinul central e cel mai simpatic. Deținuții îl alintă dulce „Ieșim la mall”. „Mallul” are cincisprezece metri pătrați. E înconjurat de un gard transparent de plasă. O dată pe săptămână ai voie să cumperi „de toate” de maximum 350 de lei. Exact aceleași „de toate” în fiecare săptămână. Marea majoritate a clienților îl vizitează doar. Nu au nici un ban de foarte mult timp.

De jur împrejurul acestor clădiri pline de întâmplări străjuiește însuși Penitenciarul cu parterul și cele două etaje ferme ale sale. Proiectat de olandezi în anii nouăzeci, zice-se, și construit de români cu adaptări specifice.

Peste o mie cinci sute de „distruși” viermuiesc înăuntru aprofundând pedeapsa. Vreme trece, vreme vine. Pentru că e maximă siguranță și tranzit se pleacă și se vine non-stop, zi și noapte. Viață intensă plină de fapte. În toate cele șapte secții ale Penitenciarului. Și dincolo de primul zid uriaș de beton care înconjoară tot ce v-am descris. În afara zidului e spitalul, comandamentul, depozitele, încă o lume pentru sute de gardieni, ofițeri, educatori, psihologi, personal medical, personal administrativ. Chiar și niște puncte negre, veșnic în mișcare, celebrii mascați. Aglomerație mare, la fel ca în Penitenciar, muncă neașteptat de grea, frig, bani puțini. Pentru personal și deținuți pedeapsa principală e sărăcia. Când cade prea rău tencuiala sau se întinde prea mult rugina sărăcia se deghizează în mizerie și supraaglomerare. Dar asta e o altă poveste.

Împreună cu trei sute de confrați eu locuiesc în secția a doua. Voinicel și cumințel mă ițesc zilnic la clubul mai mititel care există și pe secție ca să scriu „lucrarea științifică”. O carte. Poate două. Am fost testat, verificat și aprobat de o comisie mare din penitenciar pe baza unor recomandări temeinice ale unor autorități profesionale academice „din afară”. M-am calificat.

Antrenat în unitatea militară unde am făcut stagiul obligatoriu în perioada comunistă pot să scriu de mâna chiar și când nu-mi mai simt degetele înghețate de frig. Ca acum când scriu textul acesta, pe care o să-l expediez prin poștă ca să devină „blog”.

În clubul de pe secție după luni de verificări și aprobări, după tone de cereri, motivări și tabele care i-au însuflețit de sentimentul datoriei împlinite și a birocrației fără egal pe angajații locației am scos o revistă în mai multe exemplare. Un număr pilot în mai multe exemplare și un număr unu în mai multe exemplare. Arată foarte bine.

Greu de descris, dar și de suportat strălucirea din ochii celor vreo zece „distruși” care și-au văzut munca „tipărită”. Un Om numit Ștefan a scris și a publicat primele lui poezii. Pentru asta, deși avea doar opt clase și era la a doua condamnare pentru furt, a reînceput să citească și să țină un jurnal. Talentul lui îi uimește pe toți. Un alt Om numit Dumitru a trecut în revistă cu precizie de mare specialist ultimele descoperiri tehnologice aplicate telefoanelor inteligente și tabletelor. E un „copil” al pușcăriei, deștept, la a patra condamnare pentru furt, are cincizecișiunu de ani. Un alt Om numit Cornel ajuns din greșeală într-o bătaie care l-a trimis la închisoare scrie poezii pentru copilul său de afară. Și alți Oameni însuflețiți de gândul că pot comunica semenilor lor citesc, scriu, muncesc, își caută o sursă de reabilitare. „Afară” însă puține șanse de reinserție. Politicos vorbind.

Impresionant talentul și speranța naivă dar foarte vie că i-ar accepta societatea la eliberare a unor redactori ai revistei, a unora dintre pictorii, sculptorii, tehnicienii și nu numai, dintre „distruși”. Am rugat o prietenă, cred că prea veche, să găsească niște fundații, organizații „afară” să sprijine reinserția unor foști deținuți. Amețită de viața mondenă de mare caracter din București prietena mea a abandonat repede căutarea. I-am rugat și pe alți prieteni, mai puțin vechi, să încerce să ajute niște „talentați”. Prietenia, „afară”, se chinuie și ea săraca să fie acceptată în Europa.

Între timp, pregătind numărul viitor al revistei, în teancul de câteva zeci de cărți pe care îl am lângă pat, împing pe locul doi, mereu, „Procesul” lui Kafka. De câte ori îi vine rândul să o recitesc trec la următoarea și mă încarc. „IQ84” de Murakami. „Fiesta” de Hemingway. Scrisorile de la și către Marina. „Danton” de Wendel. Combat „Emoțiile negative” cu Dalai Lama. Tot ocolesc „Procesul” lui Kafka. În nouă luni l-am ocolit în peste cincisprezece mii de pagini pe care le-am tot citit. Uneori noaptea, în baie, unde lumina rămâne obligatoriu aprinsă, oricât de mare sărăcia. Ghiciți de ce?

Până când frigul mult mai performant m-a alungat din Clubul Central în decembrie reușisem și acolo să facem trei reviste cu alți Oameni. Reviste cu titluri vesele dar educative. „Sinestezie de pușcărie”, „Principae Illuminati” și „Mărgăritare în detenție”. M-am provocat pe mine și fără să vreau, atunci când n-am vrut, și pe alții, la depășirea, atât de incomodă dar atât de reconfortantă, a inerției. Mai o recenzie la „Câmpul” cuantic al lui Lynne McTaggart, mai un eseu vesel despre umorul în literatura românească, mai un articol despre visul îndrăzneț și ireal din Golf cu Masdar City.

În viermuiala larvară a celor omiecincisute de „distruși” din însuși Penitenciarul Rahova ochii unora strălucesc în bezna tot mai densă (la propiu). Este un mister neexplicat bine nici de „Minunata lume nouă” a lui Huxley, nici de „Particulele elementare” a lui Houellebecq, nici de medicii de la spitalul Penitenciarului.

Uneori bărbații plâng cu ochii strălucitori. Dar cum, cât și de ce plâng bărbații, de ce unii se sinucid povestim altă dată. Încep să cred că la numărul viitor al revistei voi scrie o recenzie la „Procesul” lui Kafka. Dintr-o întâmplare neîntâmplată revista secției a doua se numește „Încercări”.

 

Reclame
Posted in: Uncategorized