Condamnările comandantului de navă

Posted on 12 septembrie, 2013

1


Greu de prins în vorbe Scaleţchi. Tot timpul puţin încruntat sau cel puţin sever. Când se destinde sau râde totul durează mai puţin decât te aştepţi. O ancoră grea îi cenzurează veselia. Ochii albaştrii care se încălziseră puţin păcălindu-te că v-aţi împrietenit îşi reiau imediat cercetarea rece, un joc atent-absent. Neaşteptat îi scapără dinăuntru arsura plină de umor. De jur-împrejur oamenii, gratiile şi obiectele se prăbuşesc în hohote de râs lung şi pofticios. Când râsul este în toi el e întors deja spre alte gânduri din interior încheind şarja cu aceleaşi sunete joase. Foarte joase: „he-he”.

– Ce mare şmecherie puşcăria? Se tot miorlăie „fetiţele” astea întruna. Nu citesc măcar un ziar… Nişte „fetiţe” batrane, batrane, care trăiesc aici mai bine ca afară… „Fetiţele” sunt vlăjgani cât casa, unii foarte bronzaţi, cu un cap mai înalţi ca el, care trag cu ultima suflare de fiare. Îşi umflă continuu muşchii pe care şi-i arată concentraţi unii altora căutând aerul ca peştii pe mal.

Scrie întruna,, zi de vară până-n seară. Ziua, toamna, iarna scrie iară. Scrie cu furie despre „fostul preşedinte Băsescu Traian. Un hoţ mai rău decât toţi hoţii din puşcăria asta”. Îi dedică „ticălosului” o serie de eseuri ca să nu uite nici „fostul preşedinte Băsescu Traian” nici românii că nu trebuia să se întâlnească.

Scrie meticulos, zilnic şi o proză – fluviu despre viaţa lui: „ deţinutul politic Florentin Scaleţchi băgat de două ori mişeleşte la puşcărie – o dată de securistul comunist Ceauşescu care m-a condamnat la moarte şi a doua oară de securistul comunist vopsit Băsescu Traian, fost preşedinte rămas încă la Cotroceni prin fraudă. Amândoi m-au băgat la puşcărie cu un telefon. Doar că Băsescu turbează că n-a putut să mă condamne şi la moarte. Încă!” Scrie cu uşurinţă comandantului de navă obligat să-şi noteze programul zilnic. Jurnalul de bord al vieţii sale ar face un serial de succes. Un „La Piovra” românesc extraordinar, spun câţiva regizori de film care i-au citit cărţile.

„Cel mai tânăr comandant de navă” din România din perioada comunistă e mai mândru că este „profesor universitar doctor” şi aşa îşi semnează seria de cărţi pe care le scrie. Ultima carte, „Vinovatul de serviciu” a scris-o acum, de când este din nou în închisoare. O carte pe care vrea să o aşeze în fruntea unei noi serii de cărţi.

Viaţa lui de fost condamnat la moarte şi puşcăriaş comunist pentru că a vrut să fugă din România „dementului de Ceauşescu” cu vaporul pe care-l comanda are ingredientele misterului şi aventurii Monte Cristo-ului autohton. Eliberat de Revoluţie în loc de comoară a găsit o nouă condamnare.

– Culmea, nu vor să recunoască ăştia că am mai făcut odată puşcărie… he-he! După lege trebuia să fiu liber, dar dacă te-au băgat cu telefonul… Le stătea în gât lui Macovei şi „fostului preşedinte Băsescu Traian”, fostul meu coleg de facultate, că sunt preşedinte al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi arăt abuzurile lor din justiţie. Prea periculos Scaleţchi, le punea în pericol miliardele de euro prelucrate… he-he.

E foarte agresiv. Pare un tânăr revoluţionar deşi are cincizecişinouă de ani. Incredibil, după condamnarea la moarte şi cinci ani de temniţă comunistă cu lanţuri la picioare, pare cu zece-cincisprezece ani mai tânăr. Poate câteva fire de păr alb dacă le cauţi atent şi o mustaţă groasă castanie de pirat tânăr. Când te gândeşti că e o fiară, poate chiar Scaraoţchi, îl descoperi neaşteptat duios într-un şir de poezii scurte în care încearcă să-şi înţeleagă singurătatea, moartea, viaţa, iubirile, condamnările. Îşi iubeşte în versuri apropiaţii cu ardoarea finisată a haiku-rilor japoneze. Cand crezi că i-ai descoperit duioşia, furia erupe în versuri care-i spun limpede „fostului preşedinte Băsescu Traian” „Să-ţi fie ruşine, Traiane.”

– Respectă România drepturile cuiva, om sau câine, cum sunt eu madam Merkel. Păcat că nu-mi ajunge timpul pentru cât ar trebui să scriu… ce să mă amestec eu cu toţi fraierii de aici…

Pentru el, puşcăria de acum, cu toată sărăcia ei mizeră şi supra-supraaglomerarea, nu e grea. Pe vapor avea mai puţin spaţiu. Îl macină ideea că un „alt Ceauşescu” a dat un telefon să fie băgat în închisoare, înscenându-i o vină. Şi-a permis să atenteze la libertatea lui.

Dar are timp de scris. Afară n-ar fi putut să se oprească şi să-şi găsescă liniştea să scrie. Ca orice bărbat care nu e mort înca, puşcăria îl ţine departe de femeile vieţii lui. Iar asta un marinar filozof care luptă pentru drepturile omului nu uită şi nu iartă niciodată.

La capătul scurtului drum în curtea de plimbare se opreşte în faţa zidului înalt de beton gri cu sârmă ghimpată acolo sus, la opt metri, şi ascultă brusc râsul prelung pe care l-a lăsat în urmă:

– Nu mor caii când vor câinii… he-he.

 

 

Articol preluat de: luju.ro

Reclame
Posted in: Uncategorized