Fantoma lui Gigi

Posted on 19 Martie, 2014

1


„…închisoarea obligă ca și noblețea”

N. Bălcescu

Țopăie. Am auzit că fantoma lui țopăie. Ochii i se umflă ca niște mingi de fotbal care sar bezmetic sus-jos-înainte-înapoi, pleacă anapoda înaintea corpului. Printre zăbrele ruginite, printre zăbrelele scorojite de țeavă proastă  de la ferestre, printre gratiile strâmbe de la uși, intră în miezul nopții, când nu te aștepți, în celulele cu zeci de bărbați claie peste grămadă, transpirați, înecându-se și horcăind, sforăind sufocați de toate mirosurile pământului. Brusc se face liniște. Atunci plutește într-o sută de locuri odată cu ochii rostogolindu-i-se aprinși și picură la urechea fiecăruia cel puțin de doi bani speranță.

Dimineața viermuiesc toți strigând unul peste altul, fără să le pese de mușcăturile de peste noapte, de ploșnițe, care-i colorează ca pe bolnavii de scarlatină. În gălăgia uriașă și mirositoare se-ntrevăd, în orbitele stinse, peste obrajii pământii, cartierele de case pentru săraci pe care Gigi o să le facă doar pentru foștii pușcăriași. Acolo o să le dea și locuri de trăit și locuri de muncit fiecăruia. Și bilete gratuite toată viața, la peluză.

Unii au rămas trăzniți și nu mai vorbesc de când i-au văzut stafia în fumul gros de la lumânările din celula mucegăită transformată în biserică.  Era așezat cețos, pe toată podeaua din ciment rece, ca o mlaștină, în fața altarului, și bătea mătănii cu mare străpungere sub ochii crăpați ai sfinților de pe tavanul afumat și scund, obișnuiți cu el în carnea și oasele lui lumești.
Mai des decât aiurea țopăie chiar și-n miezul zilei pe secția noastră. Aici a locuit el de-adevăratelea un timp în vremurile de mult scandal încă proaspăt. Acum îi înfășoară curios cu șerpi de fum pe jucătorii de table boieroase care joacă în cutia uriașă acoperită cu piele roz, cu puluri de sidef, poate lăsată în urmă de el. Țopăie vesel la jucătorii de remi, curge repede pe lângă cei de șah, ocolește cu gâtul alunecând țeapăn în partea opusă cititorii și scriitorii de lucrări științifice.

Face două rotații fine de jur-împrejurul generalului Voicu când acesta dă iute cu zarurile înainte de plecare la cursurile de alfabetizare pe care le ține unor „urși” și-l îngână „România să-nflorească”. Zarurile știu ce au de făcut: cinci-cinci, exact cât trebuie pentru ca generalul să câștige.
Îl imită dansând împleticit în memoria meciurilor demult apuse, pe Cornel Penescu, care aleargă lejer porția zilnică în curtea de plimbare, îl miroase hoțește, dintr-o parte, cu fereală pe Cornel Iacubov, care sudează țigară de la țigară, să vadă cât petrol mai are, și se înfoaie brusc plin de vârtejuri când îl zgândărește pe Scalețchi risipindu-i hârtiile în care, Florentin adună Opera Magna condamnărilor sale politice, dintre care prima la moarte.

Dar la Max Bălășescu stăruie curios peste măsură. Îl învăluie din toate părțile și intră și iese pe nas, pe urechi, pe gură, se ascunde sub braț, doar-doar o să afle ce au pe dinăuntru procurorii. Max tușește să-și dea sufletul ascultând uluit cum pe dinăuntrul lui se închid și se deschid fel de fel de uși neștiute care păzesc tunelurile cele mai secrete.
Stau mereu la pândă sperând să văd și eu măcar o codiță, dacă nu toată fantoma atât de celebră. Oricâte eforturi fac, și orice trucuri verificate pentru ademenit fantoma desfășor peste tot, refuză să mi se arate, în timp ce pe ceilalți îi răsfață cu întâmplări nemaiauzite.
În celula în care a trăit El Însuși cu adevărat în Jilava acum stau eu. Împreună cu Mihail Cristian Vasile, cel cu tipografia „Eurografica” mult discutată și desființată. Din saltelele noastre strâmbe pândim adâncitura uriașă din salteaua din patul de vizavi în care a stat El Însuși ghemuit, țeapăn de gât din cauza bolii de coloană care ca și rupturile de dinți e parte nescrisă de judecători dar obligatorie în realitate din pedeapsa fiecăruia. Pândim găurica de spionaj din mijlocul ușii groase înțepenite, de metal, poate intră pe acolo. Pândim fiecare gratie de la fereastră poate se înșurubează pe nesimțite pe acolo. Dar mai ales pândim umbra afumată de pe perete a icoanei pe care a luat-o cu el și fixăm până ne dau lacrimile gaura rămasă de la cuiul de care era agățată icoana. Poate iese aburul de fantomă din mijlocul peretelui sau din gaura de cui apare fantoma transformată întâi în ploșniță și noi o sfâșiem precum favoritul pușcăriilor faimosul Macete și nu mai apucă să se transforme în fantomă. Dar degeaba: nu vine, nu se strecoară, nu se transformă, nu apare, nu iese și pace!

Eu l-am văzut în carnea și oasele lui adevărate și am vorbit direct cu Însuși Gigi Becali, Marele Bărbat, în toată viața mea cunoscută o singură dată. S-a întâmplat anul trecut, în anul infinit de norocos 2013, în mai, de Paște, când eram încă la închisoarea Rahova, hotelul de șapte stele verzi al celor atinși de respirația atât de profund mirositoare a justiției românești.
Vreo patruzeci-cincizeci de oameni foști, acum pușcăriași, unii politici, alții profesioniști, eram în biserica Rahova, neașteptat de credibilă, în mijlocul careului murdar de celule tip cămin de nefamiliști comuniști amărâți cu care seamănă „perla” înghețată tun și des mucegăită a pușcăriilor.

Arhiepiscopul Bucureștiului, Varsanufie, într-un costum de foc și aur, însoțit de câțiva preoți la fel de strălucitori și un cor serafic de studenți la teologie se aventuraseră cu curaj printre noi încercând să ne propună o cale chiar mai luminoasă decât cea a închisorii, a unui iad superior, „iadul credinței” cum inspirat îl descrie însuși Sfântul Calian.
La intrarea în biserică, grămadă de mascați în costume negre, plini de arme, bastoane și cătușe, cu fețele acoperite de ciorapi negri, draci gata să ne arunce în cazanul cu smoală al izolării absolute și al reabilitării definitive dacă am fi contrazis vreun pic regulamentul cu cea mai mică tresărire omenească.

Am fost adus printre ultimii. Biserica aproape plină. La mijloc drum de trecere spre altar. În fața altarului Varsanufie. Impunător, potrivește porțile spre cele sfinte. Mă duc hotărât spre locurile din față. Aproape ajung lângă cei mai cucernici. Dintr-o parte îmi taie calea brusc un bărbat. Ochii aprinși de flacăra înălțătoare a momentului. Mâna ridicată tremurător spre boltă. Înlemnesc. Este El Însuși, Gigi, Marele Bărbat. Adus de nici o săptămână împreună cu fostul ministru la apărare-interne și justiție Victor Babiuc și fostul șef al Statului Major al Armatei Dumitru Cioflină. Condamnați zăpăcitor în dosarul Transferului de terenuri, hotărât în Consiliul Suprem de Apărare al Țării. Transfer hotărât împreună cu președintele statului și șefii serviciilor secrete. Și alții.
Nu apuc să schițez nici un gest de apărare. Nu pot ocoli. De jur împrejur liniște cu ochi iscoditori. Brusc mâna îi coboară din boltă. Mă atinge ușor în capul pieptului. Se aude un gong asurzitor de aramă. Îmi vorbește:
— Tu și nevastă-ta sunteți nevinovați. Tot Bucureștiul știa că o să fiți achitați. Trofeul Calității e dosar comandat politic. N-are nici o probă. Trei zile a umblat judecătoarea aia șefă pe la ăilalți să-i facă să semneze și condamnarea voastră. Ce-ai refuzat de ți-au luat nevasta?
Deschid gura să răspund. Zeci de perechi de ochi se apropie. Liniștea mi se strânge în jurul gâtului.
Apare în cale încă un deținut: în vârstă, demn, elegant și celebru. Îmi vorbește. Blând.
— Domnule Popovici, condamnarea soției dumneavoastră este o sălbăticie îngrozitoare. Sigur, și a dumneavoastră. Dar un bărbat suportă altfel nedreptatea. Condamnarea doamnei este însă fascism criminal. Spuneți-i din partea noastră să reziste. Să fiți tari în continuare, se va face și dreptate într-un final. Tot respectul.
Închid gura. Gust de lumânări arse. Lângă mine Însuși El confirmă cu mare străpungere făcându-și cruci largi:
— Da, da. Doamne miluiește!

Liniștea din jur oftează epuizată. Varsanufie, impunător și diplomat ne readuce în programul regulamentar:

— Să-i mulțumim lui dumnezeu care ne luminează intru adevăr și libertate.

Începe o slujbă exemplară pentru îndreptarea pușcăriașilor model. Gigi răstignit pe burtă în ușa altarului se purifică. Babiuc murmură aproape două ore întreaga slujbă. O știe! Cioflină cu ochi strălucitori vede departe. Muzica se inalță spre turlă. Varsanufie în fruntea preoților deschide pe rând porțile aurite spre grădinile mântuirii. Regretele pentru greșelile vechi înfloresc proaspăt. Reabilitarea e un Vulcan. Oameni foști respiră tot mai greu. Unii plâng. Gardienii sunt sfâșiați de sentimente fierbinți. Oamenii și lumânările sunt una.

Mă cam ia cu frig. Lipit de banca de lemn am înțepenit și durerile furioase de coloană îmi ard gândurile. O singură întrebare îmi revine într-una mecanic. Ce-i de făcut? Răspunsul e consacrat de cei mai deștepți: „Nimic”. Și tot așa o slujbă întregă. La sfârșit Varsanufie îmi pune bland pe creștet un: „Dumnezeu să vă întărească și pe dumneavoastră și pe doamna”. Înapoi în celula de toate zilele. Foarte întărit, exact cum se cere.

Acum după aproape un an se apropie din nou Paștele. Și Marina și eu tot prin pușcării cu nevinovăția noastră cu tot. Alături l-au adus pe Adrian Năstase a doua oară. Eu tot prima oară. Și mulți alții. Nevinovăția s-a banalizat. Așa că îmi omor timpul pândind în continuare stafia lui Gigi. Ieri l-am văzut pe EL Însuși la TV într-un interviu istoric. Își cerea cu fermitate grațierea pe mai multe voci. Se cutremură țara de suferința Marelui Bărbat.

Mă concentrez cu îndârjire pe gaura de cui din mijlocul peretului. Poate iese transformată în ploșniță sau în fum subțire fantoma. Poate e ascunsă în perete sau în camera de alături. Sau poate vine pe fereastră, pe sub ușă, sau poate iese din gratii sau pe țeava de la baie.

Sau poate iese din televizor în milioane de locuri odată. Iar eu o ratez la fel ca întotdeauna.

 

Articol preluat de: dcnews.ro, luju.ro, corectnews.com

 

Reclame
Posted in: Uncategorized