Liber în țara pușcăriilor

Posted on 26 iulie, 2014

0


Trebuie să povestesc despre multiplele ierarhii între deținuți. Ce-ați vrea după doi ani de stat cu ei? Să nu vorbesc despre adevăruri din mediul meu de viață?

Mai bine vă povestesc încă un caz mai unic decât orice caz, absolut unic, al unuia dintre cei mai vizibili, dificili și simpatici “martalogi” (pușcăriași bătrâni): Florentin Scalețchi. Știu că v-am mai povestit, dar merită să revin.

Trebuie să stabilim de la început că în pușcărie oamenii se poatră altfel decât afară! Ei sunt (parțial) așa cum îi știți, dar declanșează alte resorturi de supraviețuire și-și mută preocupările. După tensiunea inițială de adaptare, care poate dura o zi, o lună, un an, depinde de educația, experiența anterioară și tăria caracterului fiecăruia trebuie să spunem adevărului pe nume: indiferent de mizeria materială, de supraaglomerarea animalică pe care toți românii – deveniți europeni se prefac că nu o văd, de rugina și de sărăcia care este însăși esența pușcăriei în România, detenția alunecă într-o înghesuită trândăveală. Seamănă leit cu trândăveala armatelor când nu au bătălii de dus, știți voi care, aceea descrisă extraordinar de Tolstoi în “Război și pace”. Bună-proastă, mâncarea vine de trei ori pe zi, instrucție (muncă) nu fac nouăzeci la sută dintre “aleși”, tablele, remi-ul, ping-pongul, trasul de fiare, barbutul pe furiș “merg” într-una. Dar mai ales bârfa, taclalele, comentariile despre orice, oriunde, oricum. De “afară” sau “înăuntru”. Într-o oră orice subiect secret e știut de întreaga pușcărie: hoți, gardieni, ofițeri.

Fiecare este disperat să-ți mai povestească odată povestea vieții lui și “măreția faptei” pentru care, evident pe nedrept, dacă nu cel puțin exagerat, a fost adus în “pârnaie”. Cei cu adevărat nevinovați, greșelile sau abuzurile sistemului, se îneacă în viermuiala feroce și-n urletele de false victorii. Curg laudele despre “fapte” grozave “afară” mai tare decât grindina de vară.

Cu alte cuvinte, cu cât mai lungă pușcăria cu atât mai ușoară. Devine un mod de viață, o obișnuință. Nu e o figură de stil – devine un fel de tabără mizeră de odihnă, chiar distracție, și despre cum să faci pe viitor “fapte” fără egal, pentru care nu te prinde nimeni. La rigoare, pușcăriile din România par niște “crescătorii” ruginite de stat, mizerabile, unde se cultivă infracționalitate, nu reabilitare și reintegrare. Dacă Uniunea Europeană sau Fondul Monetar Internațional nu ne obligă să le restructurăm, pușcăriile românești vor mai nenoroci definitiv sute de mii de oameni mulți ani de acum înainte. Evident că nu e nimeni responsabil pentru asta.

Pentru Scalețchi viața azi în pușcărie, cu toate “meandrele ei concrete” este mai ușoară decât pentru aproape toți cei 34000 de condamnați definitiv (nu uitați că în jur de zece mii intră și ies anual din pușcării, mai sunt câteva mii de arestați preventiv în penitenciare și alte câteva mii arestați în secțiile de poliție din țară, mai nou și arestați la domiciliu, deci o continuă mișcare browniană. Apropos: o amnistie–grațiere generală DOAR scurtează din pedepsele unor oameni care vor ieși oricum – așa zisa “eliberare” a lor se va petrece sigur mai târziu, când vor fi mai dependenți de modul de viață din pușcării. Deci cu cât ies mai târziu sunt mai inadaptabili. E certificat… științific.

Viața lui Scalețchi în pușcărie pare mai ușoară decât a celorlalți din două motive. Întâi pentru că el a fost condamnat la moarte și a stat cinci ani închis pe vremea lui Ceaușescu. Când a vrut să fugă cu vaporul pe care-l comanda în Turcia. Deși i-am citit condamnarea la moarte și am aflat cum a fost întors din fața plutonului de execuție, deși am aflat că a stat în aceeași celulă cu avocatul, proprietar important de casă de avocatură mare azi, Mușat, eu, chiar acum când scriu NU pot să-l cred. Nu se poate să fi fost condamnat la moarte și să fi purtat lanțuri la picioare cu bilă de fier și să fi fost închis în cancerul umed din Jilava – Fortul 13 în miezul comunismului și să arate așa cum arată azi! Împlinește șaizeci de ani acum la începutul toamnei și are un păr castaniu fără aproape nici un fir alb. Cu aer de om bine hrănit ține toate posturile ortodoxe și ca orice marinar adevărat e foarte credincios făcându-și cruce după toate canoanele. Marinarul negociază zilnic cu Dumnezeu.

Al doilea motiv pentru care ar putea fi ușoară pușcăria pentru el este meseria din care “vine”. Marinarul a dormit toată tinerețea în spații mult mai strâmte pe vapoare, și a mâncat mâncare și apă mai expirate decât cele din Rahova sau Jilava.

Ar avea toate șansele să trândăvească acum la a doua “tabără”, exact ca într-o călătorie lungă pe mare. O neliniște strălucitoare și uneori excesivă nu-i dă însă pace.

Scrie zilnic, în jurnalul de bord. Scrie cărți. Scrie pentru “Monitorul drepturilor omului” afară. Își gestionează copiii la telefon. Ține cursuri diverse altor deținuți. E foarte activ la dezbaterile organizate între noi cei cu “carte și parte”. Repară și construiește continuu prin telefon acareturile complicate pe care le-a lăsat afară. Trăiește fiecare clipă cu o intensitate aproape dureroasă.

Aceată a doua condamnare, de șase ani pentru presupuse fapte de corupție, destul de nedovedite spun chiar și judecătorii, procurorii și avocații arestați care i-au studiat dosarul și achiterea lui în prima instanță, nu l-a liniștit sau măcar “anesteziat”. Dacă aproape toți ceilalți deținuți par să se îndepărteze de libertate, care pe zi ce trece începe să fie ca un șir de scântei tot mai palide, la Florentin Scalețchi libertatea este preocuparea lui continuă, ca un foc mistuitor, parcă tot mai puternic.

Pentru el Băsescu Traian și Monica Macovei sunt reprezentarea răului absolut, zi de zi, de zece ani încoace. Și scrie zilnic despre asta. Nu pentru că l-au băgat pe el “cu un telefon”, ci pentru că “otrăvesc definitiv tot ce ating”. Am mai scris că el și Băsescu au fost colegi de facultate, că se cunosc foarte bine. Când doar aude vorbindu-se despre Băsescu, Florentin suferă. Nu poate accepta că după un Ceaușescu sinistru, dar care totuși a făcut ceva pentru țară, să vină un Băsescu, o “panaramă” de Ceaușescu, care și acum când e președinte se comportă ca un vânzător de carpete de contrabandă cu “Răpirea din Serai”, care nu urmărește decât să “halească toată piața neagră, cum a învățat el în port”. Susține că Băsescu țipă sus și tare să respecte ceilalți statul de drept și-i arestează ca să facă el afaceri interlope. “Asta cu frate-său e nimic la el, cât un pahar de whisky pe an. El vrea țara să fie nava lui cu care face contrabandă”.

Dar nu de asta este Florentin simpatizat în pușcărie, mai ales că prieteni de afară m-au prevenit să mă feresc de el, e foarte dificil.

Florentin ne place tuturor pentru că ne face să râdem și râde continuu de noi și cu noi și de tot ce-l înconjoară. Are un umor exploziv, care curge în șuvoaie, între negru și luminos cu care nu iartă pe nimeni. Unii spun că e răutăcios, dar spuneți voi, Caragiale, Molière sau Tândală au fost oameni răi? Toți recunosc că datorită lui cei din preajmă facem o pușcărie mai ușoară. Nu iartă pe nimeni, nici pe mine, nici pe Adrian Năstase, nici pe colegii de camera dar mai ales pe prietenii lui Cornel Iacobov sau Max Bălășescu. Și cu un suprasimț, pe care nu-l descoperi decât în timp, când depășește mult așteptările iar umorul lui și hohotele celorlalți au devenit discontinue, se oprește brusc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Face pe loc altceva, cu o seriozitate care transformă hohotele tuturor în măcăneli mirate. Pleacă grăbit, preocupat să scrie ceva sau la un curs pe care-l ține cine știe pe ce secție a pușcăriei. Neuitând să aducă aminte tuturor că libertatea este cel mai de preț lucru și nu trebuie uitată nici o clipă. El are multe de făcut afară, iubit sau nu, dorit sau nu, comandantul are întotdeauna treabă pe mal când se întoarce dintr-o călătorie. Evident că pe uscat comandantul nu mai este la fel de plin de umor ca pe navă… sau în pușcărie. Dar asta nu ne oprește pe noi cei care vom rămâne în urma lui pe secție – va împlini 60 de ani și i se scurtează pedeapsa – să regretăm deja că nu va mai râde nimeni de noi cu atâta har “de nebun cu capu” cum îl alintă cineva. În urma lui Florentin tabăra ar putea fi mai puțin veselă, sigur, nu cu mult, dar precis sclipirile libertății vor fi mai palide. Libertatea așa cum o definiți voi.

O definiți?

Reclame
Posted in: Uncategorized